Iartă-mă, dar nu te mai.. iert.
Scrie-mi dislexic pe piele un poem de adio, iar pe obrazul stâng conturează-mi un apus incolor.
Gustul sărutului nostru flămând încă respiră în mine, îmi descompune fiecare gând în care îți ucid prezentul absent pe care l-ai cusut în mine inconștient. Îți simt degetele cum îmi scormonesc prin piept și gândul tău cum îmi arde pielea atât de sălbatic. Îți înfigi atât de puternic existența în mine încât am îngenunchiat la picioarele gândului că mi-aș fi dorit să nu te fi cunoscut niciodată. Am trupul hămesit de timpul în care îmi erai doar un străin și dorul rupt în jumătate inspiră adânc întregul regret în care te-am îmbrăcat utopic. Aș vrea să.. nu te mai.. simt. Să apun într-un ultim gând și să mă părăsești o ultimă oară neglijent în brațele brazilor. Să te dor eu pe tine într-un suspin etern pentru întreaga dragoste trăită în palmele solitudinii.
Iartă-mă, dar aș vrea să nu te mai.. la fel de puternic cum tu.. nu mă mai.. sau nu m-ai.. niciodată.
Simona Ștefania 